O dimineaţă cu Milla

Mă trezesc, ea încă doarme. Zoe vorbește tare pe hol, îl strigă pe Radu, face pipi, face de toate. Ea nu se trezește. Nici nu se mișcă. Stă perpendicular pe mine, cu capul în picioarele mele, în timp ce picioarele ei sunt cumva încolăcite sub fund. Eu stau în poziția mea plictisitoare cu capul la perete, nemișcată, să nu o trezesc. Când mă întorc, se întoarce și ea. Mă caută cu capul, și-l bagă în burta mea. Miroase a bebeluș deși are 2 ani. Miroase și a căldură și a somn și a sănătate. E mică și totuși lungană, e slăbuță parcă, dar are niște pulpițe perfecte. Ține o mână la piept și una lângă capul meu. Respiră ușor, sacadat, deși acum 2 zile se îneca din cauza mucilor. Deschide un ochi, mă vede, se împinge și mai mult în mine. Mai doarme încă vreo 15 minute. E mai mereu cu fundul în sus, i se vede scutecul prin pijamaua albă cu floricele. Când n-o mai purta scutecul, o să îi rămână o fărâmă de funduleț. Are niște gene întoarse minunate. Genele ei o să cucerească lumea. Zoe mă strigă din când în când, Radu îi spune că nu poate să între, să nu o trezească pe Milla. Aș ieși la ea, dar nu vreau nici să plec, să se trezească singură. De obicei se trezește prima, ea ne scoală pe toți. Dar când doarme mai mult, vreau să fie cineva lângă ea la trezire. Că la somnul de prânz, de obicei nu e nimeni. Și începe să ne strige. Acum nu strigă. Nu zice nimic, mă ia în brațe, așa cum mă ia Radu când apucăm momente în doi într-un pat, pe o canapea, oriunde. Mă strânge de gât, de cap, mă mângâie pe păr, uneori se joacă cu părul și pe mine mă cam doare, îi zic, ea tot caută să îmi facă ceva. Vine cu nasul în nasul meu, își lipește obrazul de al meu. Nu îmi vine să cred cum ea știe că atingerile astea la ora 9 dimineața sunt exact ce trebuie. Sau ce ne-ar plăcea tuturor. Se urcă peste mine, stă ca într-un Marsupi, dar pe orizontală. Cred că mă iubește. Zoe a plecat la grădiniță, nu mi-am luat la revedere. În fiecare zi vreau să ne pupăm și să ne îmbrățișăm la plecare. Și la sosire, desigur. Uneori însă nevoile copiilor cred că pot fi sastifăcute pe rând. Să se simtă unici. Pentru că sunt.

 

The Power of Storytelling 2016

The Power of Storytelling e o conferință despre povești. Despre rolul și puterea unei povești, despre subiect, despre idee, despre modul în care cauți sau descoperi o poveste, cum o trăiești, o scrii, o lași să crească singură sau o ajuți. E despre forța magică și totuși foarte palpabilă a unei povești care poate schimba oameni și deci lumea. E singurul festival de storytelling din Europa de Est și de 6 ani încoace se organizează la Hotel Pullman în București unde vin tot soiul de speakeri, oameni premiați, modești, cu șarm în vorbire și cu povești de viață, oameni normali, dar cu puterea inspirației și a visului și a scrisului, până la urmă. Sau a vorbitului. Sunt scriitori, producători, compozitori, artiști, ilustratori, oameni care inovează, care schimbă, refac, reiau, încep lucruri care apoi se transformă în povești.

Eu încerc să ajung la conferința asta cam de 3 ani. Am mai participat la evenimentele conexe, ba la un mic seminar, ba la o proiecție, acum Radu mi-a făcut cadou biletul de ziua mea. Și m-am înscris și la timp, adică acum 4-5 luni, când încă mai erau locuri, pentru că asta era de fapt problema cu care m-am confruntat: mă trezeam târziu cu înscrierea și cu cel puțin o lună înainte, dacă nu chiar mai bine de o lună, totul era fully booked.

Și deci conferința e despre poveștile care vin de oriunde și merg tot oriunde vor ele, dar eu m-am dus pentru că vreau să aflu cum fac din rahat poveste, să aflu din gura unor oameni mișto cum au făcut ei, cum i-a vindecat sau i-a mișcat sau i-a schimbat pe ei o poveste și cum le-au creat sau le-au trăit ei pe-ale lor.

M-am dus deci, vineri seara eram acolo, sâmbătă am fost toată ziua acolo, am prins tema de anul acesta și anume „Dare to wander” care mi-a permis să visez tot felul de scenarii, să pun pe hârtie o idee pe care chiar vreau să o și duc la capăt, ce să mai, să vreau să scriu, mai mult, mai bine, să cutreier, să încerc mai multe.

Vineri au vorbit Cheryl Strayed, Wendy Macnaughton, Joan Moaallem și Colin Meloy care a și cântat de fapt, el fiind compozitor și cântăreț în formația The Decemberists de care eu de-abia am auzit, dar pe care ieri am ascultat-o cam toată ziua. Cheryl Strayed e o tipă care a făcut traseul Pacific Crest Trail (PCT) după ce i-a murit mama de cancer, nepermis de rapid, cam într-o săptămână, după care a făcut sex cu bărbați oarecare și a luat droguri, nu știu de care, după care a divorțat de soțul de atunci și mă rog, a făcut acest traseu că să se regăsească. „Să regăsească fata pe care o crescuse mamă”, vorba ei. E o tipă inteligentă, amuzantă, care a studiat ceva la viața ei, după care s-a întâmplat asta cu traseul, apoi a scris o carte, Wild (Sălbăticie, care e tradusă și la noi, am luat-o și mi-a și semnat-o autoarea, ce mă bucur) și apoi un regizor, nu știu acum cine, a făcut un film, bazat pe acest capitol din viața ei. Și acest film, tot Wild se cheamă, a fost înscris la Oscar-uri și cred că nu a luat nimic, dar chiar și fără Oscar, e superb. L-am văzut la Elvira Popescu săptămâna trecută. Am plâns, am râs, mi-a stat un nod în gât, este onest și uman și emoțional. Dar pe mine mă emoționează o groază de lucruri de când sunt mamă, deci asta nu ar fi neapărat un criteriu.

Apoi Wendy, o ilustratoare tare simpatică și tonică și care chiar ilustrează foarte mișto a vorbit despre colaborare, despre cum e o artă să știi să îți alegi și să respecți oamenii cu care colaborarezi, fie ei din același domeniu sau din altele. A vorbit de condiția geniului și ulterior a artistului, creatorului, care e adesea una de sine stătătoare, văzută, filmată și studiată izolat, că și când o idee poate veni de undeva de sus, de la vreo divinitate, fără nicio altă influență sau sursă. Iar ea spune că de fapt totul este un parteneriat. Fie în momentul căutării poveștilor sau al cercetării, editării sau scrierii lor, suntem mereu într-un act de creație care necesită participarea mai multor persoane. Asta e un lucru real și care trebuie respectat. Și că orice idee care vine, de oriunde vine ea și în orice circumstanță, are nevoie de muncă, muncă și iar muncă, ca apoi să existe și să se transforme în ceva.

Al treilea tip, Jon Mooallem,  a spus o poveste incredibilă despre niște porumbei, de fapt incredibil cred că era, sau cel puțin părea cam suprarealist, contextul acestei povești, nu am reținut tot, că am ieșit puțin să îmi iau o apă, dar tot el a mai vorbit și a două zi și ne-a mai povestit ceva la fel de ireal. Ceva despre figura lui, care are ce-i drept o formă mai puțin întâlnită și cum cineva i-a spus odată că seamănă cu un toreador spaniol, pe nume Manolete și de aici s-a apucat să studieze viață tipului. Și uite așa a descoperit diferențe, unele chiar tragice, asemănări, unele chiar amuzante. Dar felul cum a evoluat acest moment în viața lui și cum totul a devenit o poveste pe care ne-a spus-o extrem de firesc, de împăcat, m-a făcut să scriu pe carnețelul meu din sacoșa primită la intrare, The Wanderer’s Kit, că orice poate fi o poveste. Și de fapt este. Doar că trebuie spusă, ca să existe și să aflăm. Poate oamenii chiar duc lipsă de povești. Povești simple, bune, umane, spuse sau citite împătimit sau detașat, blând și calm, cu sau fără final fericit, sau deschis cum zic scriitorii.

La finalul zilei de vineri a mai vorbit, și cântat după cum ziceam, Colin Meloy, acest tip șarmant care părea să mai fi ținut conferințe cu chitara la gât de multe ori. Nu neg că îi stătea foarte bine și parcă făcea acest mix să pară atât de simplu, încât mă și gândeam cum ar fi să învăț și eu serios să cânt la acordeon și să țin și eu o prezentare în tandem. A cântat deci tipul niște melodii chiar de când a început să le scrie, de când le cântă în baruri, ba chiar într-unele în care era numai el cu barmanul, uneori chiar și fără. A trecut apoi la alt nivel, iar acum cântă în această formație The Decemberists și are o soție ilustratoare, Carson Ellis, care îi face cover-urile de CD-uri și multe alte materiale, în stilul ei mai dark, mai colorat, dar mereu proaspăt și minuțios. Și care a venit și ea și a vorbit a două zi. Mi-a plăcut, am plecat spre Ploiești, spre petrecerea Rodicăi de 34 de ani, cu inima împăcată și plină de poveste.

După noaptea cu petrecerea, cu mult dans și mult vin rose, bineînțeles, m-am trezit dimineață, am plecat iar spre București și am absorbit tot ce s-a vorbit. Mi-am și notat niște lucruri, am și cumpărat niște cărți, după care am urmărit autorii pentru autografe, le-am lăsat și eu mesaje la rândul meu, am mâncat și niște salate bune și ceva carne cu legume. Nu mult, că nu degeaba am început acupunctură. Și da, cărțile sunt minunate, mi-am luat cartea „Salbaticie”, mi-am luat „Home”, ilustrată de Carson Ellis, e tare mișto, cartea Indrazneata, scrisa de Caroline Paul, și ea speaker în ziua de sâmbătă, o carte cu aventuri, și ele tot povești, deși cu mai multă adrenalină, din care am și citit jumătate în pauza de conferințe, mi-am mai luat una scrisa de Jonah Sachs, cu semnătura și mesaj, aka autograf, evident, mi-am luat și cartea Brief scrisă de Sorin Trâncă, și pe el l-am urmărit într-o pauză pentru autograf, că de ce nu până la urmă, dar nu ne-am intersectat. Și parcă am mai luat una, dar acum nu mai știu care. Dar între mâncat și cheltuit bani pe cărți, am mai ascultat niște povești. L-am ascultat pe Tolontan care a vorbit despre investigația deja faimoasă și din păcate, atât de necesară, despre dezinfectanții din spitale. De fapt ăsta a fost intro-ul, după care a vorbit despre rezultatele unei analize făcută de el, alături de Marina Popescu, despre discursul urii pe internet, cum l-a numit el, contabilizat în comentariile userilor. Șidespre modul în care trebuie (pentru că e nevoie) să moderezi anumite comentarii. Și cum surprinzător, moderarea aduce cu sine toleranță și respect. Cât timp moderezi comentariul, nu omul. Am desenat apoi cu ochii închiși pe o bucată de hârtie și am auzit o tipă ușchită și surprinzătoare, purtând tocuri cui, vorbind de poezie, Tara Skurtu pe numele ei, o tipă care predă de vreo 3 ani la Universitatea din Brașov și deci stă în România, ea nefiind româncă, dar având ceva legături pe aici. Am aplaudat-o pe Carson Ellis, soția lui Colin de mai sus, l-am ascultat foarte atent pe Brian, regizorul, soțul lui Cheryl tot de mai sus și apoi am râs, am râs sănătos când a vorbit, de două ori chiar, Caroline Paul, partenera lui Wendy, da, evident, tot cea de mai sus. Pentru că asta a fost o treaba tare bună -existența a 3 cupluri, dintre care, fiecare a fost speaker- care din nou mi-a plăcut și m-a ajutat să înțeleg și mai mult viețile acestor oameni invitați, contextul poveștilor lor, drive-ul pe care-l aveau și tot așa. Tim Howard, producător al podcastului Reply All a fost savuros. Tușea și zicea. Iar eu aș zice să intrați pe podcastul lui și să ascultați ce vorbesc oamenii acolo. Că o mare parte din ce e acolo pornește de la el. Caroline Paul a vorbit destul de mult despre lucrurile care apar scrise și în cartea ei, „Îndrăzneața”, despre aceste aventuri ale ei, care sincer nu știu exact din ce veneau, dacă era doar un imbold, o trăsătură, o curiozitate sau o neliniște care te ține viu și alert, dar și despre momentele ei de ceva mai multă sau mai puțină glorie legate de scris. Ah, și despre sora ei, actrita in Baywatch, cu care eu o asemănasem involuntar și inconștient, iar dacă m-aș fi gândit direct la serialul cu salvamarele fetele, aș fi crezut că este chiar ea. L-am ascultat pe Chris Jones, vorbitor la celelalte 5 ediții, simplu invitat la aceasta și totuși auto-invitat pe scenă pentru vreo 10-15 minute când și-a deschis inima către toți de-acolo și cu toate premiile lui și faima de scriitor la revista Esquire și la revista ESPN, a îndrăznit să spună ce și cum i s-au întâmplat numai chestii nasoale în anul dintre cele două ediții. În șlapi și cu un umor pe care oamenii uneori triști îl au foarte dezvoltat, i-a cam uluit pe toți și apoi a întâmpinat-o pe Jacqui, numele de familie mi-e greu să-l scriu, ea fiind nașa conferinței, după spusele unora, pentru că e mereu prezentă, mereu speaker, mereu cea care depășește vârsta celorlalți, pentru că depășește experiența celorlalți. Poate chiar îi bate pe toți la fund cu forța și curajul ei. De-asta poate are și un premiu Pulitzer. Că scrie și se joacă, dar de fapt e foarte serioasă. Și blândă și fermă, ca o mamă bună.

Între speakeri vorbea Cristian Lupșa, gazda DoR-ului, dar și a conferinței, de care îmi este tare drag și mă bucur că există, pentru că altfel n-ar exista nici conferința asta. De altfel sper că a simțit că toți cei din sală îl îndrăgeau, mai ales atunci când ne-am ridicat cu toții în picioare să îl aplaudăm. Am aplaudat oricum destul de mult. Pentru că mi-a plăcut. Oamenii vin și pare că se adună într-o familie unită, unii de 6 ani, alții în doar două zile. Mulți americani, mulți români din România sau români din alte țari care vin aici doar pentru conferință. O adunătură de povestitori.

Ah, și au un logo discret și interesant și o comunicare atentă, percutantă, așa cum e și DoR și pe mine mă cuceresc de fiecare dată. Tema fiecărei ediții îți deschide mințile și mai mult și mai mult, anul acesta eu m-am umplut de curaj. Poate de asta am și dansat vineri așa de mult. Ilustrațiile Ioanei Șopov, precum și filmul de prezentare au fost încântătoare. Și la final mi-am dat seama că realitatea e de fapt povestea. Poveștile din jurul nostru sunt cât lumea de mare. Iar eu sunt tare curioasă să descopăr cât mai multe.

Asta a fost PofS prin ochii mei. Mai concis, despre fiecare speaker și ce ne-a învățat fiecare, aici. Învățături simple, diferite, pertinente.

Webstock 2016

Mâine este Webstock. Conferința dedicată categoriei social media. De 9 ani există Webstock și anul acesta m-am înscris și eu. Sunt curioasă cum o să fie. Ce o să aflu din gura unor specialiști, bloggeri, oameni vizibili în social media, care au tehnică, talent, experiență. Sunt curioasă pentru că acest social media nu funcționează ca un telefon nou sau ca o pagină de word sau ca orice altceva în care apeși pe butoane, pe taste și vezi ce face fiecare. What does this button do. Nu prea e așa, deși pare. Pui o poză și vezi ce se întâmplă. Sau scrii pe blog și nu te interesează. Sau dai share sau taguiești sau hastaguiești la întâmplare. În ciuda miilor de hastaguri tâmpite, inutile, nu e chiar totul întâmplător. Și eu vrea să învăț despre asta. Pentru mine și scrisul meu, personal și profesional. Pentru că blogul meu e personal. Scriu mai mult pentru mine, deși uneori citesc și alții și mă bucură când primesc comentarii, până acum pozitive. Pentru că vreau să spun. Și uneori să vă spun. Adică și vouă, oricare citiți. Dar dincolo de blog, mai am și un job. Și la job scriu. Și vreau ca scrisul meu să ajungă peste tot. Iar dacă toți sunt în social media, vreau să știu ce trebuie să fac să ajung la ei. Și cum. Am și eu, ce-i drept, niște criterii. Mereu sinceră, mereu din sufletul meu, mereu directă, cu exemple, cu fotografii reale, făcute de mine, nici sub sau supra expuse, nici cu filtre, nici copiate sau dacă e cazul, mereu cu sursă, cu diacritice (de cele mai multe ori spre întotdeauna, sper). Dincolo de ale mele, vreau să îmi zică și alții. Și ce e mai exact cu Snapchat și dacă Linkedin chiar funcționează. Ziua sunt conferințe, sesiuni interactive, programul e aici. Seara sunt premiile. Webstock Awards. Eu o să văd cum și când apuc să ajung. Dar dacă voi nu ajungeți, să știți că se transmite și live, evident, online, direct pe site.

Prima dată în Thassos

Am fost pentru prima dată în Thassos și s-ar putea să mai mergem. Pentru că a fost frumos, plăcut, apa curată, mâncare bună, care nu costă mult. Nu costă așa cum costă mâncarea în Cretă unde am fost anul trecut. Oricum mâncarea în Grecia e bună cam peste tot. Există doar variațiuni pe temă și locuri cu mâncarea foarte bună. Sau cu ingrediente locale. Sau așezate pe farfurii din ceramică, manual pictate. În rest, e cam bună peste tot, nu mori de foame sau de poftă.

Iar acum când am fost pentru prima data în Thassos, cu copiii noștri și cu copiii prietenilor și părinții lor, ne-am simțit tare bine. Așa cum e o vacanță cred cu copii, e amuzant și distractiv și te bucuri de două ori și pentru voioșia din ochiii copiilor tăi și pentru veselia din ochii tăi și e și haos și oboseală și uneori plâns (de neadormit copiii, same old story), dar de fiecare data e un sentiment de apartenență, de validare, de iubire, că ești cu ai tăi, că faci lucruri cu ei, că oricum ar fi, sunteți împreună. Și am fost împreună cam peste tot, mai puțin în după-amiază când am fugit doar eu cu Maria în Theologos (capitală europeană în anul nașterii surorii mele, adică 1979) pentru ulei, măsline și săpun și am ajuns să vizităm Muzeul lor Folcloric și mai puțin în serile în care stăteam și citeam singură pe marginea piscinei. În rest, mereu laolaltă, în apa, pe plajă, printre și pe stânci, pe nisip, pe străduțe, am înotat, am râs, am mâncat, am urcat și am coborât și am transformat orice plimbare și activitate și joacă într-o amintire.

Din prima zi, ne-a ieșit cumva spontan un plan. Dimineața să fie pentru plajă și apă de mare și după-amiaza, după somn (mai mult al copiilor), să fie pentru sătuce, taverne, plimbări. Piscina din curtea vilei se fofila cumva și la mic dejun, în timp ce noi ungeam untul pe pâine, copiii se bălăceau în apa lor bleu, îi atrăgea și pe copii după prânz, cu ochii lor rotunzi și plini încă de somn, când noi căutam pe harta spre sat, ei căutau mingiuțe pe sub apă. Și planul acesta ne-a dus prin vreo 4 sate și cam 5 plaje. Nu aia cea mai renumită, Paradise Beach, unde nu prea am mai avut timp fizic să mergem, dar nu ne-am impacientat, pentru că, sper, Thassos nu pleacă nicăieri. În rest celelalte plaje testate au fost Metalia, San Antonio, Tripiti, Aliki, Limenaria, Arsanas.

Arsanas, undeva foarte aproape de Mănăstirea Sf Arhanghel Mihail, la care ajungeai pe un drum forestier, printre pini, un drum destul de accidentat, care te ducea de fapt către 2 plaje (una cu umbrele, șezlonguri și restaurant, cealaltă fără nimic altceva decât oameni dornici de apa și soare, neamenajata, fără restaurant) mi-a plăcut cel mai mult pentru apa și priveliștea din jur, inclusiv pentru drum. Noi am ales variantă cu umbrele, ni s-a părut că e soarele e cam puternic în ziua aia, la oră aia, și deci am stat pe plajă mai mică și aglomerată și tot cu pietre. Iar faptul că înainte de plecare, după ce intrasem deja cu copiii, am intrat și singură și m-am dus în adâncuri, cum zice Zoe, a fost super.

IMG_9614.JPG

Şi la Tripiti mi-a plăcut, e plaja mai lată, apa e la fel de curată, sunt pietre și aici, copiii au folosit încăltăminte specială direct de la Maria, de pe ma-na.ro, cred că ne-ar fi trebuit și nouă, căci am stat cu ei în apa, aproape cam atâtea ore cât am stat acolo.

Restul plajelor pe care le-am testat noi, aș zice că erau și mai mici, una dintre ele cu apă cam murdară și plajă cu ceva cam multe gunoaie pe jos. Pe de alta parte, am ramas cu amintiri tare frumoase de la barul de langa plaja San Antonio unde am mancat bine si copii s-au jucat cu mingi, trantiti pe jos, cu fundurile pe jos.

La cea mai faimoasa plajă, se pare, și cea cu nisip și apa mică mică până departe, Paradise Beach, cum ziceam, n-am ajuns, dar cred că în apa asta de aici ar fi stat toată ziua. Data viitoare.

Iar când nu eram la plajă, eram prin plimbări, prin sate precum: Theologos, Kazaviti, Panagia, Kastro prin care apucăm să ne plimbăm pe străzi, cu popasuri în magazine sau opriri la privit alți copii sau privită viață grecilor, cum s-ar zice, care stăteau în față porții, în față restaurantului, pe o bancă, pe o treaptă, pe orice, o salutau invariabil pe Milla care îi cucerea pe toți, o auzeau pe Zoe cum strigă, cântă, vorbea, aproape nonstop, le zâmbeau băieților blonzi puși pe caratat, urcat, escaladat. În fiecare sat luăm cină, masă principală a zilei, prilej de alergat pentru copii, de mâncat pentru părinți, mai în tihnă, mai pe fugă (și totuși mai în tihnă decât anul trecut în Creta, aveam să observăm noi pe drumul de întoarcere).

În Kastro, cel mai vechi sat de pe insulă, cocoțat între munți la vreo 450 de m înălțime și înconjurat de niște prăpăstii care pe cât de spectaculos arată în fotografii, pe atât de periculoase sunt inimii, am descoperit numai case părăsite, nelocuite, un peisaj rupt dintr-un film apocaliptic, melancolic. Mă uităm la case, care se pare că uneori mai sunt folosite în weekend și mă gândeam, oare ce sărbători găzduiesc ele aici pe picior de plai, pe o gură de rai, în vârf de munte, cu capre și oi care pasc libere și nestânjenite. În Kastro, despre care am primit recomandare tocmai de la doamna care făcea curățenie în cameră noastră, am urcat la biserică încă funcțională și am poposit la masă la taverna lui Kostas și ea funcțională. Am mâncat tzatziki, că de fiecare altă dată și o brânză caldă cu ulei de măsline și am gustat și dintr-una cu miere, tare bună a fost asta, copiii s-au jucat, au alergat și aici ca și în tot restul satului, de ne stăteau inimile în loc, o să vedeți în poze, a fost o plimbare memorabilă. Trăiască Manduca în care am purtat-o pe Milla, căci a fost destul să țin pasul cu zurlia de Zoe care se cățăra peste tot și voia ea să știe cum e dincolo, cum e dacă pică, cum e dacă se lovește cu capul de o piatră, dacă multe, dacă detoate, voia să știe totul. Iar eu îi răspundeam la fiecare, cu mintea ta mai mult rațională.

În Panagia, alt sat cocoțat între munți, dar de data asta doar la 300 de m, am făcut mici cumpărături, magneți, nu și ulei Sotirelis, aici fiind fabrica renumită și veche care îl produce, manual și presat la rece, pe care însă noi l-am luat din Theologos, am luat niște vase mi-nu-na-te din ceramică, dintr-un magazin cu o doamnă la fel de încântată ca și mine, pentru că aș fi cumpărat și jumătate de magazin. Nu știu dacă încântarea ei venea de la alegerile mele, sper ca așa să fi fost ea oricum, mândră de ce are de oferit și de relația cu clienții. Și înainte de shopping, am urmat cursul apei până mai sus, iar după apă, drumul ne-a dus la casa cea mai fotografiată din sat și apoi spre o tavernă unde am mâncat o  carne bună și indubitabil, combinația tradițională de iaurt cu castravete.

În Theologos, am ajuns de două ori, o data în formulă completă și altă data, doar cu dragă mea Măria, cu care am cumpărat mult ulei, săpun, măsline. Ne-am plimbat așa agale, am descoperit  Muzeul Folcloric pe care l-am și vizitat și am ascultat poveștile ghidului de acolo, datate și documentate și emoționale (ne-a sfătuit cu patos să nu uităm să ne ducem copiii la bunici, să afle despre tradiții, obiceiuri, povești de demult, să își cunoască identitatea, neștiind că noi nu mai avem bunici din ăștia, și nici copiii noștri, dar am rămas cu îndârjirea lui din voce), am fotografiat, am cumpărat fețelor 2 pietre desenate și două inele decorate, probabil nu de copii, dar de alte două mâini pricepute, apoi am stat la un frappe în timp ce așteptăm mâncarea pentru Radu la pachet, dar pe care au mâncat-o rapid copiii, apoi am mărit pasul, am urcat plăsele în mașină și ne-am întors la familii.

În Kazaviti, casa vinului, satul vinului, am ajuns cam târziu, cu marea pe o parte și muntele pe cealaltă, plimbarea a fost mai scurtă, n-am apucat nici biserica să o vedem, nu era luminat drumul, dar șederea la cină a fost mai lungă, la o tavernă cu multe mese așezate în jurul copacului. Copiii s-au distrat și între ei și au distrat și niște clienți francezi, mai ales Milla care a simțit admirația și a început să danseze, să vorbească, să se strâmbe și apoi Zoe care a simțit probabil invidia, iubita de ea, și s-a alăturat spectacolului, timp în care eu l-am privit, le-am lăsat, le-am așteptat să încheie și să vina la încă o pâine cu tzatziki sau doar la castravete cu brânză. Frumoasele mele dragi. Printre casele din piatră, ușor amorțite care păreau și ele cam părăsite, copiii aceștia 4, două fete și doi băieți, erau chiotul din jur.

Kazaviti (1)Kazaviti (2)Kazaviti (4)Kazaviti (5)Kazaviti (6)Kazaviti (7)Kazaviti (8)Kazaviti (9)Kazaviti (11)Kazaviti (12)Kazaviti (13)Kazaviti (14)Kazaviti (15)Kazaviti (16)Kazaviti (17)Kazaviti (18)Kazaviti (20)Kazaviti (21)Kazaviti (23)Kazaviti (24)Kazaviti (25)Kazaviti (26)Kazaviti (28)

Am mai fi vizitat noi, toată insula și toate satele, dar ce să faci mai întâi, când restul zilei e ocupat de somn, de urmărit bucuria sinceră și atât de plăcută de pe fața copiilor, de liniștit strigătele și țipetele lor la fel de sincere și totuși atât de obositoare, de înot și masă. Și de citit, căci am terminat cartea lui Sedaris și am reușit să mă apuc și de un nou Saramago, Intermitentele mortii. Stranie, superbă, cu propozițiile lui lungi, parcă totuși e bine că sunt lungi că să ai timp și de gândit la sensul cuvintelor și al morții, în cazul ăsta. Între sensul morții și al mării, m-am mai gândit, ca de fiecare altă data, la sensul plânsului unui copil, am ajuns la aceleași concluzii, dar parcă tot îmi lipsește ceva. Nu știu dacă o să mă împac eu cu mine și cu plânsul atât de vehement și stăruitor și de nervi și de cerut apă și mâncare și de cartea-aia-de-acolo și plânsul de oboseală și nesomn și plânsul de vacanță-aka-timp-liber-yay-doar-cu-părinții. Îmi e greu și mă pune și pe mine pe plâns și pe gânduri și poate dacă aș fi și eu într-o stare bună și cu pace în cap și în inimă, ar fi mai simplu. Căci întâmplător, într-o vacanță cu copiii, ai mai puțin timp de petrecut cu soțul. Doar dacă reușești să îl faci să fie mai mult. Și nu știu cum am făcut noi în Creta de am avut timp și de noi parcă mai mult, poate pentru că am stat 2 săptămâni, iar acum într-o săptămână, a fost mai greu. Recuperăm sper în Santorini, luna viitoare. Până atunci însă rămânem cu Thassos, unde așa cum spuneam la început, mai mergem.

Și drumul a fost ok, cam 10 ore și la dus și la întors, cu 2 popasuri de masă și nevoi, cu stat cel puțin jumătate de oră la fiecare din cele 2 granițe. Pe noi ne-a ajutat în drumul acesta cu copiii și CD-ul primit la  Social Media for Parents, cel al Mirelei Retegan, Jocuri se jucat in trafic se numește. A avut succes din ăla maxim, jocul „Sa inventăm povești” și „Ce avem în” au fost preferatele Zoiei și „Tiribam, Tiribum” al Millei. La cererea lor, le cam știm, aș zice, foarte bine. Ca să nu mai zic de cântecele, cele 3 de la final. 

Şi cazarea a fost ok, la Petra Natura am stat, în Limenaria, undeva în sudul insulei, într-un apartament încăpător, am fi putut avea canapea extensibilă, dar nu am avut, am stat însă într-o combinație de pat dublu și pat de o persoană și în rest, am avut decor autentic, cu localnici în jur, cu brutărie și supermarket în apropiere, cu parcare între pini, mic dejun variat și gustos (cu Nutella pe pâine pe ascuns), cu piscină curată și cu apa de 1,50 cred maxim, cu proprietar generos și amabil, Nikos îi zice, care îmi aducea smochine crude, apa, dulceața, proprietar de altfel și de vilă (cea de care zic) și de tavernă, cu mâncare și ea foarte bună. 

IMG_5892.JPG

La cazare - Petra Natura (3)La cazare - Petra Natura (5)La cazare - Petra Natura (9)La cazare - Petra Natura (10)La cazare - Petra Natura (13)La cazare - Petra Natura (16)La cazare - Petra Natura (17)La cazare - Petra Natura (23)La cazare - Petra Natura (27)La cazare - Petra Natura (28)La cazare - Petra Natura (30)La cazare - Petra Natura (32)La cazare - Petra Natura (34)La cazare - Petra Natura (35)La cazare - Petra Natura (36)La cazare - Petra Natura (37)La cazare - Petra Natura (38)La cazare - Petra Natura (39)

La cazare - Petra Natura (46)

Și compania a fost tare bună, Maria și compania sunt tare plăcuți și dragi și veseli și fetele noastre i-au iubit pe băieții lor blonzi, fapt pentru care sper să repetăm figura. Mai ales că suntem pe aceeași lungime  de undă la stil de mâncare, de plimbare, de cazare, de iubire și vorbire.

Și cu mâncarea copiilor a fost ok, deși m-am cam luptat eu să le refuz dreptul lor, din naștere probabil, de a mânca, cât mai mult și des, chiar mereu, pâine goală. Poate odată o să fac un experiment – săptămâna pâinii goale și atât. Să vedem cât le ține. Am avut la mine blender și am tot blenduit shake-uri dimineața (cu banane, mere, pere, cereale și lapte de-al lor), ba chiar uneori și la prânz, shake completat cu ceva mâncare de la mic dejun, cereale cu late, pâine cu unt și șuncă și cașcaval, pâine cu unt și dulceața, castraveți (pe care îi și luăm la pachet și erau numai buni pe plajă), brânză, măsline. Cam asta mâncau ei în prima parte. Pe plajă eram pregătită clar cu pepene sau cu struguri sau cu mere sau cu caju sau cu castraveți, cum ziceam, sau cu semințe sau cu altceva de la mic dejun. La prânz le-am tot făcut paște în casă, mazăre o data, iar de vreo două ori au mâncat brânză cu cartofi și roșii cu castraveți la două dintre restaurantele de lângă plajă. Milla cel puțin a avut un moment de intimate cu tzatziki-ul de pe o măslină și tare părea că îi place. După somn, orez cu lapte, lapte cu cacao, fructe, banane dragostea lor și piersici destule. Iar seară, masă noastră principală, Zoe adulmecă și apoi gustă și chiar mânca multe hamsii și calamar la grătar, brânză la grătar devorată de amândouă, la un moment dat și ceva carne sau tot brânză cu roșii și cam asta era tot. Am avut și dulceața de acasă și le-am combinat cu iaurtul cel mai gras. Nu știu dacă ele s-au îngrășat vreun gram în Thassos, dar cred că le-a plăcut ce-au mâncat, mai cu ochii pe sus, pe jos, mai din fugă, mai cu chef sau fără, cu ultima resursa înainte de somn. Înafară de pâine goală all the way, mi-am setat pentru vacanțe foarte mici așteptări. Ba chiar le-am lăsat cu cartofi prăjiți pentru prima data căci tot au cerut, cu halva sau înghețată oferită la deșert de la restaurant. Acasă însă povestea e altă, înghețată e de casă, cartofii la cuptor, discuțiile despre pâine identice.

Jucării n-am luat decât de plajă, tot de la Maria și vreo 6-7 cărți. Cărți întotdeauna căci tare le mai place seara să le răsfoiască sau după somnul de prânz sau oricând să se uite întâi ele și apoi să le citesc și eu ceva. Dar nici că e nevoie de altele, pentru că apa, pietricelele, cățăratul, alergatul sunt activități suficiente și extrem de satisfăcătoare. Am văzut locuri de cazare sau restaurante cu locuri de joacă, frumoase, la unele se duceau, se dădeau 1 minut în leagăn și se întoarceau la tacâmuri, paie, iar alergat și tot așa. Cu cremă de soare le-am dat, din aia cea mai strong, dar tot cumva s-au bronzat, cu costum întreg au stat, deși le-am mai lăsat și golașe să prindă și ele o vitamină direct de la sursă.

Efharisto Thassos. Ne facem noi vacanțele mișto, dar și când locul e mișto, simt că trebuie să mulțumesc. Și culmea culmilor vacanțelor, Thassos nu e cel mai frumos loc de pe Pământ, dar iată că e pentru prima dată când scriu despre un loc, la o zi și jumătate de când m-am întors.

 

 

 

 

 

 

 

Prima aventură cu cortul

A fetelor, căci eu am mai fost. Și cum atunci când am mai fost, mi-a plăcut, am zis să le duc și pe ele. Și le-am dus acum 3 zile, într-un loc pe lângă Cheia, unde nu există semnal, dar există multă iarbă, multă pădure, multe oi, multe pârâuri (sau de fapt e unul singur). Multă natură. S-a întâmplat într-un weekend în care Radu era plecat și chiar de n-ar fi fost, nu cred că l-aș fi convins să se încumete în acest tip de aventură, căci nu-i place. Eu convinsă însă de puterea muntelui și a cortului și a naturii, am luat fetele de-o aripă, le-am urcat în mașină și după 3 ore de voie tare bună, de cântece, de serpentine, morcovi și banane la pachet, de animale pe drum forestier admirate cu geamurile larg dechise, am ajuns în locul despre care Corina și Andrei îmi povestiseră. Cu cort și saci și saltele și tot ce ne trebuie împrumutate de la Maria, ne-am instalat în poiană, la umbră (detaliu important), ne-am scos bagaj, ladă frigorifică, și ea împrumutată, apă, mâncare și am început să ne împrietenim cu gazda. Am făcut un drum la pârâu, am intrat prin pădure, le-am cărat pe fete în brațe când pe rând, când în același timp, le-am dat la prânz mâncarea de acasă, una a făcut pipi pe frunze, altă în scutec, a început totul foarte bine. Erau extrem de încântate. Ba chiar Zoe revenise la epoca îndelungată a lui „de ce”. După care s-a făcut ora de somn. Nedormite pe drum și trezite de dimineață, din proprie voință, am zis că o să fie simplu. Aș vrea să spun, cu mâna pe inimă, că n-a fost simplu deloc. Ba chiar a fost cea mai chinuitoare (ne)adormire a copiilor din viața mea. Întâi au vrut amândouă la somn, apoi Zoe a mai vrut mâncare, a țipat o dată, de două ori, de sute de ori, hai atunci să ieșim, dar nu voia să se încalțe, se udase deja la pârâu și am zis eu în capul meu că o oră desculță prin iarbă e deja destul. Ea s-a supărat, apoi i-am zis că nu mai ieșim. Zic asta e, e de fapt oboseală, nimeni nu mai mănâncă nimic, dormim. Le-am băgat în cort, s-au jucat cu sacii, mai săriseră și cu o oră în urmă pe saltele, au sărit și atunci, s-au jughinit, împuns și împins, le-am lăsat, că așa se întâmplă și la somnul de seară, aproape în fiecare seară. Apoi am văzut că tot nu se liniștesc, am început să le zic și eu să se așeze, le-am luat în brațe, la Zoe nu stătea sacul cum trebuie, Milla ba voia în brațe, ba nu, apoi striga Gata, Gata, nu știam exact ce e cu Gata ăsta. Gata cu cortul, cu somnul, cu ce. După vreo oră și jumate aproape de chin, am ieșit. Am zis asta e, nu dormiți, deși pe mine mă cam luase somnul, atunci stăm și ne mai plimbăm. Când să ies, deja lumea, restul adică, se băga la somn. Aoleu, deci trebuie să mai încerc și eu. Am mai mâncat ceva, Zoe foarte puțin (aha, deci chiar nu îi era foame mai devreme), Milla s-a distrat cu o cutie de smântână de 500g, apoi a picat de câteva, chiar multe, ori de pe scaunele mici ale băieților, am mai spălat un strugure, Zoe intra și ieșea din cort, ne saluta, iar pleca. Deja toți dormeau. Ele iar mârâite. Buuun. Deci reluăm. Ne băgăm în cort, în saci, în brațe, pe după gât, pe după pătură, nimic. Nimic încă vreo oră și ceva când răbdarea mea nu mai exista. Mi-am zis în gând că îmi ajunge, le-am zis și lor căci nu cred că mai venim cu cortul, căci oboseala lor mă obosește și pe mine.
„Mami, dar ție îți place muntele?” întreabă Zoe.

Îmi place, îi zic eu.

„Dar nu-ți place când nu dormim noi la munte?”

Cum le știe fata aceasta pe toate și cum îmi zice că n-o să doarmă nici acum, sâc. Și nu, n-au dormit nici atunci. Și apoi le-am încălțat iar și ne-am mai plimbat prin pădure, pe lângă pârâu, pe drum, pe iarbă, cu una de mână și cu una în spate. Se bucurau de tot în jur, deși Milla stătea să adoarmă, Zoe culegea flori, sufla în păpădii, eram sigură că o să îi placă.

După care, extrem de sinceră să fiu, nu mai știu zău ce-am mai făcut, de a venit vremea iar să le culc. Începuse Zoe să țipe, din nou, și eu deja nu mai puteam. Undeva pe la 7 jumătate sau poate puțin mai târziu, am intrat iar în cortul încăpător unde au țipat pe rând și împreună de-or fi crezut oamenii cu care eram că le fac ceva. A fost greu. Adormiseră și înafara sacului cumva, Zoe era desculță, Milla fără căciulă. Eu nu știam exact dacă le-ar fi fost frig așa sau nu. Am plâns de supărare și de nervi și de nu știu ce aveam. Probabil aveam așteptări prea mari. Probabil pentru că eram doar eu cu ele. Probabil era doar noutatea, aerul de munte, nu știu. Probabil lipsa somnului lor chiar e cea mai mare dilemă din viața mea. Dincolo de dulciuri cu sau fără zahăr, ora de masă și alte aspecte, somnul e tough job. Și tocmai când zic că nu o să mai am așteptări, atunci se întâmplă să pierd răbdarea, calmul, liniștea. Și zilele sunt diferite. Pentru că uneori adormim, toate 3, atât de repede și bine și cu poveste sau cu cântec și cu mângâiat sau cu orice ne adoarme ușor, alteori e jale, jale de-ți vine să te ridici și să pleci. Să fi plecat singură în pădurea aia îmi venea.

Oamenii au mai făcut foc, mâncare, tocană, au băut, au fumat, și eu la fel. Și ce le-ar fi plăcut și fetelor să stea la foc, să se joace cu lanternele pe care chiar reușisem să nu le uit. Am zis asta e, m-am culcat, eu am cam înghețat de frig, ele nu prea, aveau picioarele calde, le-a fost bine, Zoe s-a trezit la 5 pentru un pipi, Milla pe la 7 să mă pună să îmi dau gluga jos, ceva nu i se părea în regulă, draga de ea, apoi la 8 eram toate în picioare. Ele gata de joacă, de chițăit cu Chira și băieții, de plimbat printre oi, de mâncat. Ne-am mai plimbat, copiii au mai făcut ciorbă din apă și pământ, s-au prăfuit la locul de foc și-apoi când toți au fost gata (norocul meu cu băieții care mi-au asamblat și strâns cortul și saltelele), am urcat inamicii somnului în mașină și pe drum au sforăit duși. De fapt n-au sforăit deloc, dar au adormit atât de adânc, de mă simțeam răzbunată.

Țin să mulțumesc neapărat îngerului, Domnului, oricui m-a ținut trează și aptă de drum, îmi simțeam capul ca o piatră, una mare sau mai multe mici care se tot ciocnesc. Și totuși, printre pietrele acestea, începeam deja să mă gândesc la următoarea ieșire cu cortul. Una care sper să nu se mai împartă doar între încercări de a culca copiii și plimbări prin pădure.

#youeitherloveitorhateit

img_9168img_9165img_9166img_9169img_9170img_9172img_9177img_9187img_9188img_9189img_9195img_9198img_9199img_9202img_9205img_9225img_9228img_9233img_9235img_9258img_9259img_9260img_9262img_9264img_9178img_9179img_9182img_9186img_9236img_9239img_9249img_9251img_9255img_9265img_9266img_9267img_9269img_9270img_9272img_9275img_9277img_9280 (1)img_9280img_9282img_9283img_9284

 

 

Cu bicicleta mare

Fetele acestea mici, blonde și cârlionțate cred că pot să mă învingă. Încep cu întrebările și cu nemulțumirile și neajunsurile, iar eu tot încerc să le deturnez. Să vedeți cum a fost azi dimineață. Se trezește Zoe și vrea să îi citesc. Nici nu mi se dezlipiseră bine ochii, deși era chiar ora 8. Fix 8 și eu încă muream de somn, iar era energică și proaspătă ca iarbă udată de aspersoarele alea ambițioase din grădină bunicilor. Vine și Milla peste mine, cu altă carte, care se cheamă Zog și vrea și ea cele 15 minute de lectură. Eu le zic că nici cărțile nu s-au trezit încă, ele îmi flutură coperțile frumos colorate pe sub ochi, eu chiar nu reușesc să le văd. Într-un final, după încă 10 minute de întârziere pentru ele, dar de recuperare pentru mine, mă ridic din pat, ele se îmbracă aproape singure, mă spăl, mă îmbrac și ce să vezi. Îmi vine minunata idee de a le scoate în parc cu bicicleta mare. Bicicleta mare înseamnă bicicleta mea cu scaun de copil, singura pe care o avem și cu care pot să le plimb pe rând câte o tură-două-trei de parc, de bulevard, până la Victoriei și înapoi. Cer ajutor la Radu, ca în tura uneia să stea el cu cealaltă până vine tuși. Radu, și el, rupt. Se trezise, se învârtise prin casă ce se învârtise și tot în pat aterizase. Ce zici tu femeie acolo, nu prea vreau. Până la urmă bucuria fetelor îl molipsește, cred, sau a mea, nu știu și ne urnim cu toții, cu prune și apă la pachet, spre parc, cu bicicleta cea mare și trotinetă la schimb. O urc pe Zoe și o plimb pe ea prima.

„Mami, dar după ce mă plimbi pe mine, urmează Milla?”

Mmmm, deja simte dușmanul și nu se bucură de momentul ei.

„Da, dar acum te plimb pe tine, uite pe aici, pe pista de bicicliști. Acum tu ești partenera mea de călătorie.”

Eh și uite trecem pe lângă oamenii aceștia care repară Muzeul Țăranului.

„Ce frumos o să îl facă.”

Se uită, mă întreabă de ce îl repară, se uită la ei.

„Dar la Muzeul de Animale când mai mergem? Putem să mergem acum?”

Of, fata asta nu e deloc mulțumită.

„Mergem și pe acolo, în altă zi. Azi e ziua de mers cu bicicleta mareeee”, zic eu real încântată de mersul cu bicicleta, așa de dimineață. „Îți place?”

„Da, e bine.”

Facem stânga, întoarcem la Antipa, o luăm iar prin parc.

„Știi mami că odată aici a fost un lac și erau rațe? Când aveam eu 3 ani. Rațe când o să vedem?”

„O să vedem și rațe. Acum ne plimbăm cu bicicletă mareeee.”

„Dar la locul de joacă când mergem? Uite-l acolo.”

„Mergem și acolo. Acum pedalez și tu simți cum dansează părul în vânt. Simţi?”

Chiar așa îi zic, deși părul e cam băgat trei sferturi sub cască.  Ajungem înapoi la Milla, e rândul ei, Zoe întreabă rapid, ea când se mai plimbă.

„Cât o plimb eu pe Milla, tu te poți plimbă cu trotineta. Sau faci ce vrei, doar cu tati.”

„Dar tu când te întorci?”

„Mă întorc. Uite tati te așteaptă doar pe tine, să te joci cu el, să vă plimbați.”

Plec cu Milla, o întreb dacă îi place, dacă e bine, dacă simte vântul, dacă vrea să salute girafa de la Antipa. Ea zice mereu Da. E încântată, dacă n-aș întreba-o nimic, n-ar zice nimic. O las și eu să se bucure și ne pimbăm liniștite pe aceeași rută, ba chiar câteva alei în plus. O găsesc pe Zoe cocoțată într-o masinărie din aia de trebuie să îi pui jeton ca să se miște. Are 3 jetoane, nu vrea să îi dea niciunul Millei.

„Eu zic să îi dai totuși un jeton, că uite am venit să te iau pe tine acum în călătorie.”

„Daaaa, eu acum.”

Îi dă jeton, o ajută chiar să se și urce într-una dintre mașini. Parcă parcă e mai mulțumită acum. Traseul e mai lung. Vede un dinozaur în dreapta, la Muzeul Geologic.

„Putem să mergem să-l vedem?”

„Acum nu, că pedalăm și uite că dinozaurul e îngrădit, nu cred că putem să ne apropiem de el.”

Mai mergem, ea cântă, e bine. O anunț apoi că mai facem o tură, o să vină și rândul Millei și la final, o să plec spre serviciu.

„Pot să mai merg cu tine la serviciul tău?”

O luasem ieri cu mine la birou în prima parte a zilei. A fost foarte încântată. Am stat vreo 20 de minute, apoi s-a dus și la Radu la birou, a stat și acolo, mai mult. A fost o zi de cunoscut colegi de serviciu de-ai noștri.

„Azi nu, iubita mea. Azi e ziua când mergem cu bicicleta mare. Ieri a fost ziua în care ai cunoscut colegii. Mâine poate e ziua când facem clătite.” Și tot așa îi mai zic zilele în care fiecare lucru oricât de mic e foarte important și cântărește cât o zi întreagă.

„Dar la tati când pot să mai merg?”

Copilul acesta cârn vrea să mă bată la cap cu alte și alte lucruri, cred eu în sinea mea. Copacii, vântul, bicicleta, când și-au pierdut farmecul? Și-apoi văd ceva pe trotuar.

„Dar ce-ai zicea dacă azi ar fi ziua când vezi o balenă în parc? Sau un șarpe? Sau un dinozaur?”

„Unde mami, unde?”

„Vrei să-ți arăt?”

Ea suspicioasă și totuși curioasă, eu fac dreapta și iar dreapta și ies din nou în calea capetelor de animale. Se uită la ele, așa e, parcă ar fi o balenă. Sau un dinozaur.

FullSizeRender (1)FullSizeRender (2)

„Dar ce face ea pe trotuar?”

„Stă și ea în apă.”

„Cum stă în apă?”

„Păi unde stau balenele de obicei?”

„În apă”, răspunde ea la fel de suspicioasă și totuși nu e nicio păcăleală și e chiar încântată de această apariție. Și așa ne întoarcem spre locul de întâlnire, ea cu gândul oriunde, unde numai ea știe, eu mulțumită. Take this, little beautiful curly witch.

O mai plimb pe Milla o dată, îi arăt și ei animalele, le fac o poză să va arăt și vouă și asta e cu plimbarea de miercuri dimineață. Plecarea mea și a tatălui cel îmbrăcat deja pentru a înfrunta o  zi în domeniul imobiliarelor, stârnește  urlete. Mi-ar fi rupt  inima dacă n-aș fi știut că de fapt le-a plăcut. Aștept ca diseară, la culcare, exact despre asta să vorbim, să îmi propună o  ieșire cât de curând, cel mai probabil în ziua când mergem cu cortul, când facem prăjituri,  orice zi  în care planificăm ceva, dar facem altceva și nu e  rău deloc nici așa.  Doar așa sunt copiii. Dar nici eu nu mă las.

 

 

 

Milla de 2 ani

Milla a împlinit ieri 2 ani. Iubita mea dragă și cea mai mică e de 2 ani în viață asta mare și frumoasă și tristă și grea și optimistă și de 2 ani în viața mea, a tatălui ei, a surorii ei. Și a tuturor celor care o cunosc. De 2 ani pe lume. Mă înduioșează și mă pune pe gânduri ideea asta a venirii unui pui de om pe lume care crește și învață și vorbește și cunoaște tot ce mișcă, sau nu, în jurul lui. Mă simt mică când mă îmbrățișează și mă pupă și mă strigă. Mă simt mică în față acestui om, când trebuie să îi și refuz lucruri, trebuie să îi pun limite, să îi accept plânsul, țipetele, strigătele. Mă simt și vinovată și responsabilă și incredibil de norocoasă. Cum de am primit copiii ăștia minunați. Cum de o avem pe Milla care zâmbește ștrengărește cu toți dinții și râde încântător cu toți ochii? Cum de ne iubește ea așa de mult pe noi și pe soră-să după care se uită la fiecare colț și pe care o strigă dinainte să răsară soarele.

Mai mult decât Zoe, Milla m-a trecut prin toate stările unei mame, unei femei, unui om, ce să mai. De la disperare că putea să fie bolnavă, la teamă că o s-o pierd cumva pe Zoe, că voi pierde timpul meu cu ea, la panică de a nu ști să atenuez conflicte și gelozii, la mulțumirea și aprecierea pentru alăptat fără probleme, la respectul și iubirea pentru doi ca și când ar fi unul.

Nu știam cum urma să o iubesc pe Milla. Nu știam cum poți să te împarți. Să iubești diferit, dar la fel. Nu afli până nu trăiești. Până nu trăiești și nu dormi lângă un om cu cei mai verzi frumoși mari ochi din lumea mea.

Miluca mea scumpă, la mulți ani alături de noi și de lumea asta largă și la mulți ani și nouă, și mie, alături de tine.

IMG_5706.JPG